Am citit cartea, nu am văzut filmul. E o carte stufoasă, mare, scrisă în amănunt, care m-a lăsat cu niște întrebări care mă conduc la niște răspunsuri despre lumea în care trăim. Cartea conține istorie, istorie recentă cu repercursiuni asupra prezentului.
J. Robert Oppenheimer, cunoscut drept „tatăl bombei atomice”, a fost o personalitate complexă, ce s-a făcut remarcată în primul rând prin inteligență de geniu și erudiție. Paradoxal, aceste calități nu i-au adus niciodată un premiu Nobel, deși discipoli de-ai săi l-au obținut. Poate că juriul nu a vrut să se asocieze cu creatorul bombei atomice, cunoscut fiind că Nobel a inventat dinamita, iar utilizarea acesteia nu a fost întotdeauna una pașnică.
Deși Oppenheimer a avut afinități, cunoscute și recunoscute, comuniste în tinerețea sa, la începutul curentului socialist, fiind totuși american dintr-o familie de evrei germani, asta nu l-a împiedicat să fie loial SUA și să lucreze la crearea primei bombe atomice. Aceste acțiuni de susținere din tinerețe, completate de un sentiment de vină pentru monstruozitatea creată, l-au urmărit și nu s-a bucurat în totalitate de recunoașterea pe care poate că ar fi meritat-o. Totodată, l-au împiedicat să fie la masa discuțiilor privind inventarea bombei cu hidrogen (sau bomba termonucleară), cea mai devastatoare armă existentă, o armă cu o putere de distrugere mai mare decât orice obiectiv militar existent.
Istoria redată în paginile acestei cărți, repet, m-a lăsat cu câteva întrebări printre care: Dacă ar fi construit nemții prima bombă atomică în cel de-al doilea război mondial, care ar fi fost istoria lumii de azi?
O altă întrebare ar fi de ce americanii au folosit bomba atomică după capitularea Germaniei, împotriva unei națiuni deja înfrânte, respectiv Japonia? Germania a capitulat în mai 1945, iar bombele atomice au fost lansate asupra Japoniei în august 1945. Într-adevăr, Japonia nu capitulase oficial la momentul lansării bombelor, dar cursul istoriei cred că ar fi fost același.
Cartea poate fi găsită aici.
