Plimbarea la mall, un fel de promenadă pe Calea Victoriei în perioada interbelică

 

La prima vedere, plimbarea la mall și o ieșire pe Calea Victoriei în perioada interbelică par două experiențe fără legătură. Una ține de prezent, de aer condiționat și vitrine luminate cu LED-uri. Cealaltă ne trimite într-un București cu pălării, rochii vaporoase și cafenele elegante. Și totuși, dacă ne uităm mai atent, asemănările sunt surprinzător de multe.

În ambele cazuri, plimbarea nu are un scop practic clar. Nu mergi neapărat să cumperi ceva anume. Ieși „să te plimbi”. La mall, mulți oameni intră fără o listă de cumpărături, doar pentru a vedea ce mai e nou, ce s-a mai deschis, ce poartă lumea. La fel, pe Calea Victoriei interbelice, oamenii ieșeau la pas ca să fie văzuți, să observe, să simtă pulsul orașului.

Vitrinele joacă un rol central în ambele experiențe. Astăzi, vitrinele magazinelor din mall sunt atent aranjate, schimbate sezonier, gândite să atragă privirea și să creeze dorință. În perioada interbelică, prăvăliile elegante de pe Calea Victoriei făceau același lucru. Pălării franțuzești, pantofi lustruiți, parfumuri scumpe – toate erau expuse ca un spectacol vizual. Oamenii se opreau, comentau, comparau. Exact ca acum.

Mall-ul și Calea Victoriei sunt, fiecare pentru epoca lui, spații ale modei. Vezi ce se poartă. Astăzi observi adidași noi, genți, paltoane sau rochii purtate de oamenii în trend. Atunci vedeai ultimele croieli venite de la Paris, costumele bărbaților, lungimea fustelor. Plimbarea devenea o lecție de stil, chiar și pentru cei care nu își permiteau să cumpere.

Un alt punct comun este ideea de socializare. Mall-ul nu este doar despre magazine, ci și despre cafenele, restaurante, cinema. Oamenii se întâlnesc, stau la povești, își petrec timpul liber. Calea Victoriei interbelică funcționa la fel. Cafenelele erau pline, mesele de pe trotuar atrăgeau priviri, iar conversațiile făceau parte din farmecul plimbării. Nu mergeai singur, mergeai „cu cineva” sau sperai să întâlnești pe cineva cunoscut.

Există și aceeași dorință de apartenență. Atât mall-ul de azi, cât și Calea Victoriei de atunci oferă senzația că faci parte dintr-o lume modernă, conectată, elegantă. Prezența acolo validează un anumit statut, fie el real sau doar dorit. Chiar și simplul fapt că te plimbi, fără să cumperi nimic, contează.

În ambele situații, spațiul este controlat și sigur. Mall-ul este curat, luminat, protejat de vreme și de haosul orașului. Calea Victoriei interbelică era una dintre cele mai îngrijite și bine întreținute artere ale Bucureștiului. O plimbare acolo însemna ordine, rafinament, un contrast față de alte zone mai aglomerate sau mai sărace.

Până la urmă, diferențele țin mai ales de decor și epocă. Nevoia din spate este aceeași: dorința de a ieși din casă, de a vedea și de a fi văzut, de a consuma nu doar produse, ci și atmosferă. Mall-ul de astăzi este, într-un fel, Calea Victoriei a secolului XXI. Doar că în loc de pălării și bastoane, avem telefoane în mână și cafea to-go.

Câteva gânduri despre Tulsa King, diponibil pe SkyShowtime

La prima vedere, Tulsa King pare încă un serial cu mafioți, arme și replici dure. Sylvester Stallone joacă rolul lui Dwight „The General” Manfredi, un cap mafiot din New York care, după 25 de ani de închisoare, este trimis într-un loc unde nu are nimic: Tulsa, Oklahoma. Fără oameni, fără bani, fără influență.

Dar dincolo de violență și umor negru, Tulsa King este, surprinzător, un serial despre antreprenoriat. Despre cum construiești ceva de la zero, cum vezi oportunități unde alții văd doar haos și cum adaptezi reguli vechi la o lume nouă.

 

De la zero absolut: start-up forțat

 

Dwight ajunge în Tulsa fără un plan clar. Nu știe orașul, nu cunoaște piața, nu are rețea locală. Exact situația în care se află mulți antreprenori la început.

Ce face însă diferit este mentalitatea. Nu se plânge. Nu așteaptă permisiune. Se uită în jur și începe să pună întrebări simple:

– Cine are bani?
– Cine controlează ce?
– Unde sunt zonele neacoperite?

 

Primul său „model de business” apare rapid: taxe de protecție, investiții în afaceri locale, parteneriate forțate sau negociate. Metodele sunt ilegale, evident, dar structura deciziilor este cea a unui fondator de start-up: identificare de oportunitate, identificarea nevoii în piață, evaluare de risc, execuție rapidă.

 

Leadership clasic într-o lume modernă

 

Dwight conduce „old school”. Față în față. Promisiuni clare. Consecințe clare. Nu trimite emailuri, nu face ședințe lungi, nu pierde timp cu teorii.

În Tulsa, lumea afacerilor funcționează diferit față de New York. Mai relaxat, mai puțin agresiv, mai descentralizat. Dwight nu înțelege totul din prima, dar are o calitate esențială pentru orice lider: știe să asculte atunci când e nevoie.

Își construiește echipa din oameni simpli, deseori subestimați:
– un șofer de taxi,

– un proprietar de magazin de iarbă (legală în Oklahoma),

– un proprietar de bodegă,
– persoane fără statut, dar cu potențial.

 Este un reminder bun că antreprenoriatul nu înseamnă doar CV-uri impresionante, ci oameni loiali, dispuși să învețe și să crească odată cu afacerea.

 

Adaptare sau dispariție

 

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale serialului este șocul cultural. Dwight vine dintr-o lume a mafiei clasice, dar se lovește și de:

– criptomonede,
– legalizarea canabisului,
– autorități mai sofisticate,
– competiție care nu respectă aceleași „reguli”.

 În antreprenoriat, exact asta se întâmplă când intri într-o piață nouă sau când industria se schimbă. Ce a funcționat înainte nu mai este suficient.

Dwight nu renunță la principiile sale de bază, dar își ajustează metodele. Învață. Greșește. Corectează. Exact ciclul prin care trece orice business real.

 

Puterea brandului personal

 

Stallone joacă un personaj care devine rapid un brand. Dwight Manfredi este recunoscut, temut, respectat. Nu pentru că face reclamă, ci pentru că este consecvent.

În lumea antreprenoriatului modern, brandingul personal este adesea discutat superficial. Tulsa King arată versiunea brută a acestui concept: reputația se construiește prin acțiuni repetate, nu prin promisiuni.

Oamenii din Tulsa ajung să știe ce pot aștepta de la Dwight. Asta creează stabilitate. Și stabilitatea creează putere.

 

Etica afacerilor, într-o zonă gri

 

Desigur, nu vorbim despre un model moral. Serialul ridică însă o întrebare interesantă: cât de departe mergi pentru a-ți proteja „afacerea”?

Dwight are propriul său cod. Nu este haotic. Nu este gratuit violent. În logica lui, afacerea trebuie să funcționeze, iar oamenii lui trebuie să fie protejați.

Pentru antreprenori, dilema este diferită, dar principiul rămâne: ce compromisuri accepți? Unde tragi linia? Ce preț ești dispus să plătești pentru creștere?

 

Concluzie

 

Tulsa King nu este un manual de business și nici nu încearcă să fie. Dar este o poveste despre construcție, adaptare și leadership într-un mediu ostil.

Dacă te uiți dincolo de arme și replici dure, vezi un studiu interesant despre:
– pornirea de la zero,
– citirea pieței,
– construirea unei echipe,
– adaptarea la schimbare.

Este antreprenoriatul spus într-o limbă dură, directă, fără powerpoint-uri. Și poate tocmai de aceea funcționează atât de bine.

Uneori, cele mai bune lecții de business nu vin din cărți. Vin din povești. Sau din filme.

 

 

 

Dacă nu ești cuminte, vine țiganul și te fură! Gelu Duminică

Această postare conține și link-uri de afiliere. Prin accesarea acestor linkuri și cumpărarea de produse se generează un comision în contul meu, ocazie cu care vă mulțumesc.

Dacă nu ești cuminte, vine țiganul și te fură! de Gelu Duminică este o carte care te obligă să te uiți sincer la tine. S-ar putea să descoperi lucruri și să nu îți placă ce vezi.

Probabil ai auzit fraza asta în copilărie. Sau ceva similar cum am auzit eu, „Te dau la țigani, dacă nu ești cuminte!”. Poate ai și spus-o mai departe, fără să te gândești prea mult ce înseamnă cu adevărat. Tocmai de aici pornește cartea lui Gelu Duminică: din lucrurile aparent „normale” care ne-au format și care continuă să producă frică, rușine și prejudecăți.

Gelu Duminică scrie direct, fără ocolișuri. Vorbește despre rasismul de zi cu zi, despre etichete, despre felul în care societatea românească a învățat să arate cu degetul, dar rareori să se uite în oglindă. Nu din poziția de „moralist”, ci din experiență personală, cu exemple concrete, dureroase uneori, dar mereu oneste.

Cartea te prinde pentru că:nu te menajează, dar nici nu te atacă.

• explică mecanismele prejudecății pe înțelesul tuturor
• pune întrebări incomode, din cele pe care le eviți la mesele de familie
• te face să realizezi cât de mult contează cuvintele „spuse în glumă”
• nu te menajează, dar nici nu te atacă
• te faci să înțelegi că nu suntem chiar atât de buni, deschiși, ospitalieri, open-minded pe cât ne lăudăm.

Nu e o lectură doar despre romi. E o carte despre noi, despre cum am fost crescuți, despre ce ducem mai departe și despre ce alegem să schimbăm. Despre curajul de a recunoaște că binele începe, de multe ori, cu un disconfort personal.

Pe de altă parte a contribuit și la cultura mea generală cu informații valoroase și de impact:

în Țările Române, robia romilor a durat peste cinci secole, atestat documentar între 1385 - 1856;

Matéo Maximoff este cel mai mare scriitor țigan, de care am aflat cu ocazia citirii acestei cărți;

a existat o cultură a eugenismului și la noi în țară; 

 România, ca stat, nu a făcut niciun efort instituțional pentru conștientizarea robiei țiganilor.

 

Găsești cartea lui Gelu Duminică aici, aici sau aici și s-ar putea să rămâi cu ea mult timp după ce ai închis ultima pagină, întrucât spune lucruri pe care e timpul să le auzim și să le privim. 

 

 

Oppenheimer, Kai Bird și Martin J Sherwin

Am citit cartea, nu am văzut filmul. E o carte stufoasă, mare, scrisă în amănunt, care m-a lăsat cu niște întrebări care mă conduc la niște răspunsuri despre lumea în care trăim. Cartea conține istorie, istorie recentă cu repercursiuni asupra prezentului.

J. Robert Oppenheimer, cunoscut drept „tatăl bombei atomice”, a fost o personalitate complexă, ce s-a făcut remarcată în primul rând prin inteligență de geniu și erudiție. Paradoxal, aceste calități nu i-au adus niciodată un premiu Nobel, deși discipoli de-ai săi l-au obținut. Poate că juriul nu a vrut să se asocieze cu creatorul bombei atomice, cunoscut fiind că Nobel a inventat dinamita, iar utilizarea acesteia nu a fost întotdeauna una pașnică.

Deși Oppenheimer a avut afinități, cunoscute și recunoscute, comuniste în tinerețea sa, la începutul curentului socialist, fiind totuși american dintr-o familie de evrei germani, asta nu l-a împiedicat să fie loial SUA și să lucreze la crearea primei bombe atomice. Aceste acțiuni de susținere din tinerețe, completate de un sentiment de vină pentru monstruozitatea creată, l-au urmărit și nu s-a bucurat în totalitate de recunoașterea pe care poate că ar fi meritat-o. Totodată, l-au împiedicat să fie la masa discuțiilor privind inventarea bombei cu hidrogen (sau bomba termonucleară), cea mai devastatoare armă existentă, o armă cu o putere de distrugere mai mare decât orice obiectiv militar existent.

Istoria redată în paginile acestei cărți, repet, m-a lăsat cu câteva întrebări printre care: Dacă ar fi construit nemții prima bombă atomică în cel de-al doilea război mondial, care ar fi fost istoria lumii de azi?

O altă întrebare ar fi de ce americanii au folosit bomba atomică după capitularea Germaniei, împotriva unei națiuni deja înfrânte, respectiv Japonia? Germania a capitulat în mai 1945, iar bombele atomice au fost lansate asupra Japoniei în august 1945. Într-adevăr, Japonia nu capitulase oficial la momentul lansării bombelor, dar cursul istoriei cred că ar fi fost același.

Cartea poate fi găsită aici.

 

O părere despe bogăție. Cel mai bogat om din Babilon, George S. Clason

Știți vorbele alea, era atât de sărac că avea doar bani sau timpul înseamnă bani? Ei bine, ele sunt chiar adevărate, pot fi înțelese și simțite și chiar reflectă o parte a realității noastre.

Nici eu nu le-am înțeles din prima, le-am înțeles pe parcurs. În primul rând cea mai importantă lecție este cea potrivit căreia banii nu sunt bogăție, bogăția este reprezentată prin ceea ce deții fizic și psihic. Dacă ai doar bani, nu ai nimic, în ceea ce privește banii, important e ceea ce poți cumpăra cu banii. 

Timpul înseamnă bani, pentru că banii se fac în timp. Cu un minim de pricepere, în timp, poți face mulți bani. Cea mai simplă lecție despre bani, despre educație financiară, am aflat-o de la Cel mai bogat om din Babilon. Ea spune așa, cum că dacă economisești 10% din veniturile tale lunar și le investești cu un profit pe care îl reinvestești, în timp, te vei îmbogăți. Elementul cheie aici îl reprezintă timpul, nu banii.

Acum știi cum să faci bani, ai bani, dar trebuie să lucrezi continuu ca să ai bani. Când ai bani, invariabil, cresc cheltuielile și trebuie să lucrezi cel puțin la fel de intens pentru a-ți menține nivelul de trai. Ajungi să nu mai ai timp să te bucuri de lucrurile pe care ți le-ar fi putut aduce banii. Și ce ai fi făcut dacă ai fi avut timp și bani? Probabil ai petrece timp cu familia, ai călători împreună cu ai tăi, ai ieși în oraș cu prietenii, ai citi, ai face binging pe platforma de streaming la care ai abonament, ai sta cu ochii pe pereți, ai găti mâncarea favorită, ai scrie imperfect pe blog ideile perfecte ce își trec prin minte, ți-ai cumpăra o casă la munte și ai admira priveliștea în timp ce bei cafea etc...Ei bine, cred că tocmai ce am enumerat bogăția. 

Un alt aspect al bogăției îl reprezintă copiii, potențialul pe care aceștia îl dețin în vederea atingerii celor mai nebănuite culmi ale succesului. De aceea, înainte de vremurile noastre familiile aveau copii, aceștia puteau lucra pământul deținut mai ușor, mai repede, mai bine și aduceau plus valoare. Și acum aduc, dar nu în aceeași manieră.  

Un alt exemplu care îmi vine în minte este cel al omului modern care muncește 8 ore pe zi, stă în București și mai face 2 ore pe drum, dus-întors. Ajunge acasă obosit, și-a făcut treaba, a fost validat la serviciu, dar nu mai are energie pentru nimic. Copiii vor să se joace, soția vrea atenție, câinele vrea afară. Dar omul nostru a muncit, își acordă o mică recompensă nesănătoasă, se bagă la film/meci/tv pentru că aceste activități nu îl stimulează și pentru a compensa timpul pe care nu il petrece cu familia, cumpără niște lucruri. Ecuația asta cu multe necunoscute ar putea fi redusă la timp dat pe lucruri care nu au valoare. Și așa se irosește cea mai valoroasă resursă a noastră. 

În loc de concluzie, am o invitație la reflecție: Cât de mult merită toată zbaterea aceasta pentru faimă sau, după caz, niște colete cu lucruri inutile?

Contul Junior Centenar - posibilitate de economisire pentru viitorul copiilor

Pentru cei care nu știați, există o modalitate de economisire, foarte avantajoasă, cu 50% dobandă anuală, dobânda fiind denumită primă de la stat. Ei bine, nu vă entuziasmați, puteți primi maxim 600 de lei pe an, pentru fiecare copil minor pe care îl aveți. Tot ce trebuie să faceți este să vă deschideți un cont Junior Centenar la Trezorerie și să depuneți minim 1200 de lei anual. 

Fiind decembrie, ati putea sa depuneti toti banii luna aceasta și să beneficiati de dobanda aferentă acestui an. Mai e ceva, totusi. Toți banii îi veți primi la împlinirea de către copil a vârstei de 18 ani. În plus, contul funcționează și ca o asigurare de sănătate și de deces, banii putând fi extrași și mai devreme de 18 ani, în situații excepționale. 

În ceea ce privește depunerile, acest aspect fiind de interes pentru mine în acest moment, în contul individual de economii Junior Centenar se pot depune de către reprezentantul legal al titularului sau de către alte persoane, oricând, sume de bani în lei, prin virament, mandat poştal prin oficiile Companiei Naţionale "Poşta Română" - S.A. În documentele de plată, la rubricile destinate beneficiarului va fi completat obligatoriu numele si prenumele copilului beneficiar si codul numeric personal al acestuia. Contul IBAN aferent Contului individual de economii Junior Centenar deschis la Trezoreria Statului sector 1 este RO17TREZ701460101XXXXXXX, astfel:

Beneficiar: Nume si Prenume copil

CUI beneficiar: CNP-ul copilului

Cont IBAN Beneficiar: RO17TREZ701460101XXXXXXX.

Pentru mai multe detalii, dacă sunteti interesati, accesați https://cnp.ro/contul_junior_centenar/.

Neliniște, Zulfu Livaneli

Un roman tulburător scris de un scriitor turc, despre ISIS și impactul membrilor acestei organizații teroriste asupra celor care nu sunt ca ei, musulmani cu o credință deformată față de alți musulmani. E bine de știut că nu toți musulmanii aprobă sau susțin ISIS sau Al-Qaida.

Harese.  În deșert există un mărăcine pe care cămilele adoră să îl mănânce. Doar că e mărăcine. Și cămilele adoră să îl mănânce, se reped asupra lui să îl smulgă și să îl mestece. În condițiile în care cămilele pot traversa deșertul fără să mănânce sau să bea apă (H2O). Țepii le rănesc botul și acesta sângerează. Gustul mărăcinelui, amestecat cu sânge, le place și mai mult. Dacă nu sunt oprite, mor înecate cu propriul sânge. Asta este harese. Cuvinte precum ambiție, lăcomie, dorință, ardoare izvorăsc din acesta. Potrivit autorului, așa e și în Orientul Mijlociu, se omoară între ei, fără să își dea seama că se omoară pe ei înșii. Se îmbată cu propriul sânge.

De ce vin străinii în ISIS. Cartea oferă unul dintre motivele pentru care bărbați musulmani din țări dezvoltate s-au alăturat ISIS. Deși, aparent, aveau tot ce le trebuie acasă. Tulburător, dezumanizant motiv.

Și eu am fost om. O replică laitmotiv, folosită la începutul romanului, dar care îl și încheie, scrisă parcă pentru a comprima toată neliniștea pe care tragedia refugiaților sirieni din calea ISIS o aduce. Romanul realizează și o introspecție a sufletului autorului supus unor transformări în urma accesării adevărului despre lume. Un adevăr dureros, urât, de care fugim și care aduce doar neliniște.

Cartea poate fi găsită aici, acolo sau dincolo.